BISERICA ORTODOXA STEJARENI

Luni, 22.10.2018, 03:04

Bine ati venit Гость | RSS | Principala | Catalog de articole | Inregistrare | Login

Principala » Articole » Articolele mele

Comentarii la o istorie recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane
   Secolul pe care-l incheiem a reprezentat pentru Biserica Ortodoxă Rusă o perioadă cu totul specială, ce nu se aseamănă cu nici una din perioadele precedente. Prin varietatea, intensitatea şi caracterul inedit al fenomenelor pe care le-a parcurs Ortodoxia rusă, ca şi viaţa religioasă din Rusia in ansamblul ei, in această epocă, ea ocupa un loc aparte in istoria acestei ţări.
De aceea, incă din vremea cand la Kremlin fotoliul de lider era ocupat de Mihail Gorbaciov, in cercurile intelectuale ruseşti şi-a făcut loc un curent de opinie favorabil Bisericii, grupat in jurul revistelor "Oganiok” şi "Literaturnaia Gazeta” şi tolerat de conducerea sovietică, care şi-a propus să scoată la iveală adevărul despre imensele "pete albe” ale istoriei ruse contemporane. Desigur, problemele din acest secol ale Bisericii Ortodoxe Ruse, nu au fost scăpate, dat fiind faptul că decenii la randul, ele fie au fost prezentate distorsionat, prin prisma ideologiei oficiale, fie au fost pur şi simplu neglijate. Astfel au inceput să apară articole şi studii ce aruncau o cu totul altă lumină asupra fenomenelor religioase din epoca sovietică. Desigur, de un real folos au fost studiile făcute de emigranţii ruşi din Occident, insă acestea din urmă nu puteau constitui o imagine completă a vieţii religioase ruseşti din epoca sovietică. De aceea, mai ales după 1990-1991, (de fapt incă din 1988, cand a avut loc sărbătorirea Mileniului Creştin in Rusia), in cercetarea istoriei contemporane a Bisericii Ortodoxe Ruse s-au implicat foarte serios şi reprezentanţii acesteia din urmă (vezi articolele din "Revista Patriarhiei Moscovei”). Dintre ei s-a distins in mod deosebit actualul secretar general al Comitetului pentru Invăţămant de pe langă Sfantul Sinod al acestei Biserici, protoiereul Vladislav Ţapin (Tsypin), conferenţiar la Academia Teologică din Moscova. Acesta a publicat articole pe teme istorice şi canonico-juridice in diferite publicaţii ştiinţifice.
In 1994 a văzut lumina tiparului prima lucrare de istorie a protoiereului AŢapin: Manualul de istorie a Bisericii Ruse Contemporane pentru seminariile ortodoxe [1] , care tratează perioada cuprinsă intre anii 1917 şi 1990. In 1996, acelaşi autor a publicat lucrarea Biserica Rusă (1917-1925) [2] ; iar in 1997 i-a apărut in cadrul unui proiect ambiţios de editare a unei istorii a Bisericii Ruse de la inceputuri pană astăzi, ca ultim volum al acesteia, Istoria Bisericii Ruse (1917-1997) [3] . Această ultimă lucrare reprezintă, in fapt, chiar după spusele autorului, o introducere in istoria contemporană a Bisericii Ruse, nu un tratat savant, care să cuprindă toate aspectele vieţii bisericeşti din Rusia epocii sovietice şi postsovietice deşi totalizează impreună cu anexele nu mai puţin de 830 pagini. Ea descrie evenimente, fapte şi destine umane, iar autorul nu se hazardează in aprecieri proprii cu privire la aceasta, preferand să dea cuvantul participanţilor, martorilor oculari sau altor persoane implicate. De aceea, lucrarea se constituie prin ea insăşi intr-un vast material bibliografic de studiu pentru viitoare lucrări sistematice dedicate unor anumite momente, fenomene sau personalităţi ale istoriei Bisericii Ruse contemporane.
Protoiereul Vladimir Ţapin nu tratează toate laturile vieţii bisericeşti ortodoxe din Rusia secolului nostru in lucrarea sus-menţionată, orientan-
du-se cu precădere asupra evoluţiei Bisericii la nivelul clerului şi episcopatului ortodox, asupra relaţiilor Stat-Biserică, asupra relaţiilor Bisericii Ortodoxe Ruse cu alte biserici ortodoxe sau de altă confesiune, precum şi asupra frămantărilor din interiorul acesteia. O atenţie deosebită este acordată aspectelor canonico-juridice - formaţia de jurist şi canonist a autorului işi spune cuvantul aici - urmărite pe parcursul intregii lucrări. De asemenea cate un capitol consistent este rezervat problemelor invăţămantului şi educaţiei religioase şi diasporei ortodoxe ruse. Nu au fost luate in discuţie de autor, lucru ce-i scade din valoare lucrării, problemele mănăstirilor, vieţii parohiale, etc.
Ceea ce prezintă insă un interes deosebit pentru istorici, dar şi pentru teologi sau canonişti, in istoria protoiereului Ţapin, sunt problemele sensibile, controversate din trecutul nu prea indepărtat al Ortodoxiei ruseşti. Bineinţeles, ca reprezentant al Patriarhiei moscovite, autorul le analizează din perspectiva acesteia, fără a cădea in extreme. Tocmai in aceasta constă meritul principal al lucrărilor sale.
Spaţiul nu ne permite să dezbatem intreaga problematică a lucrării, totuşi se cuvine să ne oprim asupra catorva aspecte mai puţin cunoscute sau asupra cărora nu s-a ajuns incă la un consens in sfera ştiinţei istorice.
Este indeobşte cunoscut faptul că după revoluţia rusă din februarie 1917, şi Biserica Ortodoxă Rusă a fost supusă unui amplu proces transformator, menit să o scoată de sub dependenţa totală faţă de autoritatea laică.
In acest sens, in cadrul Sinodului General al acesteia din vara anului 1917, s-a hotărat reinfiinţarea instituţiei patriarhiei, desfiinţată de Petru cel Mare, urmată de alegerea după mai bine de 200 de ani, a patriarhului Rusiei in persoana mitropolitului Moscovei, Tihon (Belavin). Lucrurile au luat insă o altă intorsătură, odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917. Iniţial, bolşevicii nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale, au adoptat o legislaţie moderată, in privinţa Bisericii şi a vieţii religioase in general.
După inceperea războiului civil insă, profitand de faptul că unii episcopi şi clerici au colaborat cu aşa-numitele armate albe, mai ales in teritoriile ocupate de acestea, guvernul sovietic a inceput să ia o serie de măsuri restrictive impotriva ierarhiei bisericeşti. Totuşi nu se poate vorbi in 1918 de o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească.
Măsurile dure luate in cursul războiului civil de autorităţile sovietice impotriva clericilor erau justificate de acestea ca acte de pedepsire faţă de participarea lor sau a rudelor acestora la lupte contra Armatei Roşii, propagandă antisovietică ori alte acţiuni indreptate impotriva bolşevicilor.
Din 1919 insă, guvernul bolşevic, a trecut la o politică sistematică antireligioasă şi antibisericească. In ce a constat aceasta? Propagandă şi acţiuni avand un vădit scop antireligios, diversiuni vizand crearea unor grupări dizidente in sanul bisericii şi nu in ultimul rand, persecuţiile ierarhilor, clericilor şi credincioşilor Bisericii. Sunt celebre in acest sens acţiunile de "verificare” a moaştelor din cursul anului 1919, infiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa bisericii in presa de largă circulaţie, precum şi crearea cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări "reformatoare” in sanul Bisericii, care mai tarziu se va desprinde, formand aşa-zisa "Biserică Vie”, controlată in totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se pot adăuga şi procesele din anii 1919-1920 intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse motive.
Poziţia negativă a patriarhului Tihon faţă de politica represivă a guvernului bolşevic in timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii in luptele politice, i-au consolidat autoritatea şi i-au atras simpatii nebănuite in randul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar şi peste hotare.
Totuşi poziţia tranşantă faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut fi menţinută. In condiţiile in care, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută pană atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, in speranţa imbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale Bisericii in statul sovietic. Aceste compromisuri au constat de fapt in nuanţarea poziţiilor publice faţă de guvernul bolşevic, in sensul recunoaşterii puterii sovietice şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici care s-au alăturat rezistenţei antibolşevice, cărora li se solicita să se dezică de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi să nu se implice in disputele politice. Protoiereul Vladislav Ţapin explică această schimbare de orientare in atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruse, confruntată la acea dată cu puternicele mişcări "reformatoare” sprijinite făţiş de puterea sovietică.
Intre aceste mişcări, cea mai cunoscută a fost aşa-zisa "Biserică Vie”, sprijinită de Tucikov, comisarul poporului pentru culte. Ea a jucat un rol nefast pentru Biserica Rusă, reprezentanţii acestei mişcări promovand un modernism exagerat, care a atras antipatia clerului şi credincioşilor. Comportamentul sfidător al principalilor exponenţi ai acestei mişcări faţă de ierarhia canonică şi mai ales faptul că ei reprezentau varful de lance al puterii politice in problemele religioase au făcut ca "Biserica Vie” să aibă aderenţi foarte puţini in randul masei de credincioşi ortodocşi din Rusia.
O mare confuzie a provocat nu atat in randul credincioşilor din Rusia, cat mai ales in cercurile emigraţiei ruse, publicarea in ziarul "Izvestia”, la o săptămană după moartea patriarhului Tihon, survenită pe 7 aprilie 1925, a "Testamentului” acestuia. Nici pană astăzi, istoriografia ecleziastică rusă. atat cea aparţinand Patriarhiei, cat şi cea a Bisericii Ruse din străinătate (Russkaya Zarubezhnaja Tserkov), nu a reuşit să ajungă la un punct de vedere comun cu privire la autenticitatea acestui act. Nemulţumiri şi mai mari a provocat arhicunoscuta "Declaraţie” din 29 iulie 1927 a Adjunctului Locţiitorului de Patriarh, mitropolitul Serghie (Stragorotski), care a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse dar şi de o bună parte a creştinilor ortodocşi din Rusia, ca un act de subordonare faţă de o putere politică antiecleziatică şi antireligioasă, ce urmăreşte distrugerea Bisericii şi a credinţei.
Argumente pro şi contra in jurul acestui document s-au adus şi se vor mai aduce, cert este insă faptul că el a dus la ruptura definitivă dintre Biserica Rusă din străinătate şi Patriarhia Moscovei, ruptură ce persistă pană astăzi, principalul punct de divergenţă intre cele două părţi fiind tocmai această "Declaraţie”, dată intr-o perioadă extrem de grea pentru Biserica Rusă, cand o bună parte a episcopilor şi clericilor acesteia erau condamnaţi fie la moarte, fie la ani grei de lagăre sau inchisoare, cand ea nu avea prea multe posibilităţi de apărare fiindu-i interzis să editeze literatură religioasă şi luandu-i-se orice parghie de acţiune in viaţa publică.
In deceniul următor, 1930-1940, se constată, mai ales in prima parte, o oarecare slăbire a politicii antireligioase a guvernului sovietic. Cu toate acestea, de o schimbare semnificativă nu poate fi vorba, chiar dacă insuşi Stalin a criticat unele procedee ale luptei antireligioase folosite de activiştii bolşevici, cum ar fi inchiderea bisericilor sau distrugerea clopotelor, şi a aprobat editarea "Revistei Patriarhiei Moscovei” in perioada 1931-1935, intr-un tiraj simbolic in raport cu necesităţile Bisericii.
Arestările, procesele şi pedepsele aplicate clericilor au continuat chiar dacă nu au mai atins proporţiile din perioada precedentă. Măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat insă din 1935. Ele s-au inscris de altfel in cadrul general al "Marii Teori” din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, al cărui varf a fost atins in 1937. In cursul anilor 1937-1939 a fost nimicit aproape intreg corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse şi o mare parte a clericilor de rang inferior. Tot in aceşti ani s-a reluat campania de inchidere şi distrugere a lăcaşurilor de cult intre cele distruse situandu-se şi renumita biserică "Hristos Mantuitorul” (reconstruită astăzi). Politica respectivă din aceşti ani a urmărit lichidarea oricărei rezistenţe reale sau potenţiale, inclusiv din partea Bisericii.
Rezultatele ei in această privinţă au fost pe măsură: in 1939 mai rămăseseră in libertate doar patru arhierei in funcţie alături de care mai activau caţiva episcopi ce slujeau ca preoţi de parohie. Chiar şi in astfel de condiţii, viaţa religioasă a continuat să se desfăşoare, bineinţeles in clandestinitate. Mulţi preoţi, călugări, mireni au reuşit să incropească comunităţi religioase in diferite regiuni ale URSS, chiar şi in condiţiile in care propaganda oficială şi autorităţile nu mai tolerau nici un fel de activitate religioasă, nici măcar a aşa-numiţilor "reformatori” modernişti susţinuţi in anii '20 de regimul sovietic.
O slăbire semnificativă a politicii antireligioase s-a inregistrat in timpul războiului, cand conducerea sovietică, confruntată cu perspectiva infrangerii, a apelat şi la sprijinul Bisericii. Cu toată propaganda antireligioasă, in cele peste două decenii de după 1917, nu s-a reuşit eradicarea religiei din sufletele locuitorilor Uniunii Sovietice. Conştient de această realitate, Stalin a văzut in obţinerea sprijinului Bisericii in timpul războiului un obiectiv important al politicii sale interne. Astfel se explică tolerarea intensificării vieţii bisericeşti şi implicarea mai activă a Bisericii in viaţa publică.
Pe 4 septembrie 1943 a avut loc la Kremlin celebra intalnire dintre Stalin şi cei mai importanţi ierarhi ai Bisericii Ruse – Locţiitorul de Patriarh, mitropolitul Serghie (Stragorotski) şi mitropoliţii Leningradului, Alexei (Simanski) şi Kievului, Nikolai (Iaruşevici) – unde s-a discutat problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. In urma acestei intalniri istorice, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi biserici, precum şi alte cateva libertăţi. Rezultatele acestei intalniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi in mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat-biserică in anii ce au urmat războiului pană la noul val represiv antireligios din vremea lui Hruşciov. La cateva zile după acest eveniment s-a intrunit Soborul Bisericii Ruse care l-a ales ca patriarh pe mitropolitul Serghie. Acesta va mai trăi insă prea puţin pentru a mai vedea cum s-a materializat acordul cu Stalin din toamna anului 1943, el murind pe 15 mai 1944 in urma unui accident vascular cerebral.
I-a urmat in scaunul patriarhal mitropolitul Leningradului Alexei (Simanski), ales patriarh la inceputul anului 1945. Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse in primii ani postbelici a fost readucerea in sanul Bisericii a grupărilor desprinse in perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşanumita problemă a reunificării bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie” şi "Biserica din Catacombe”, grupări desprinse in perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel in ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina.Protoiereul Vladislav Ţapin prezintă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Ruse in această problemă, potrivit căruia actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă in urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596, insă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină in ceea ce priveşte colaborarea cu administraţia germană şi Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, acuzaţii ce se aduceau in aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina. Pană la moartea lui Stalin (5 martie 1953)Biserica Ortodoxă Rusă şi-a desfăşurat activitatea in condiţiile stabilite la intalnirea din septembrie 1943, cu toate că din 1948 situaţia s-a mai inrăutăţit in sensul că s-a intensificat propaganda antireligioasă (fără a atinge proporţiile de dinainte de război) şi au avut loc mai multe arestări ale clericilor şi ierarhilor, lucru ce nu s-a intamplat in vremea războiului.
Tot in anii '50, o activitate importantă a Bisericii Ortodoxe Ruse a constituit-o implicarea in mişcarea pentru pace, incurajată de Stalin. Participarea la această mişcare a fost un prilej de manifestare publică pentru Biserică, lucru ce a sport atenţia reprezentanţilor mass-media internaţionale asupra vieţii religioase din URSS.
In ceea ce priveşte situaţia internă a Bisericii şi raporturile sale cu statul sovietic in vremea lui Hruşciov acestea au fost contradictorii in perioada 1953-1958 in sensul că unor măsuri antibisericeşti (articole antireligioase in publicaţii de mare tiraj, inchiderea unor biserici, etc.) le urmau măsuri favorabile Bisericii (eliberări din inchisori ale preoţilor, organizarea de festivităţi publice de către Biserică, etc.). Din octombrie 1958, linia politică in ce priveşte Biserica se schimbă, măsurile antireligioase şi antibisericeşti crescand ca număr şi diversitate. O intensă campanie de presă insoţită de noi desfiinţări de mănăstiri şi inchideri de biserici sau chiar de măsuri punitive la adresa slujitorilor Bisericii, se declanşează pe intreg cuprinsul URSS.
După inlăturarea lui Hruşciov, noua conducere politică de la Kremlin deşi nu renunţă la lupta ideologică , se dezice de măsurile antibisericeşti din perioada precedentă, iar tonul scrierilor antireligioase se schimbă vizibil, noii conducători fiind preocupaţi să nu mai primească critici din Occident in privinţa incălcării libertăţii religioase. In toată perioada de pană la Gorbaciov, deşi s-au mai luat unele măsuri impotriva dizidenţilor din randurile clericilor ortodocşi (Gleb Iacunin, Nikolai Eşliman), Biserica a avut o relativă libertate in desfăşurarea activităţilor sale. O şi mai mare libertate a obţinut-o in timpul lui Gorbaciov, cand chiar statul a sprijinit-o in organizarea festivităţilor legate de aniversarea mileniului de creştinism in Rusia (1988).
După căderea comunismului şi destrămarea URSS, Biserica Rusă va redeveni treptat, un factor activ al vieţii sociale şi culturale, patriarhul Alexei al II-lea (Ridiger), ca şi alţi lideri ortodocşi ruşi, devenind o persoană foarte cunoscută.
O problemă foarte sensibilă in istoria Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane a fost şi este recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ucrainiene. Vladislav Ţaplin urmăreşte această problemă in desfăşurarea sa istorică, de-a lungul intregului secol XX, apreciind că această problemă nu s-a putut rezolva datorită lipsei de comunicare dintre adepţii autocefaliei ucrainiene şi patriarhie. El nu-i acuză pe ucrainieni pentru dorinţa de a-şi crea o biserică naţională, ci pentru că nu respectă canoanele Bisericii Ortodoxe in ceea ce priveşte constituirea unei biserici autocefale.
O altă problemă spinoasă o reprezintă pentru autorul sus-menţionat relaţia Patriarhiei Moscovei cu Biserica Rusă din străinătate, pe aceasta din urmă el privind-o ca pe o organizaţie necanonică şi calificand-o drept schismă ("Schisma de la Karlovac”). Totuşi, el nu se hazardează in acuzaţii şi invective, ci priveşte echilibrat, in capitolul rezervat diasporei ruse, activităţile acestei biserici.
In ceea ce priveşte raporturile dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Ortodoxă Romană de-a lungul secolului XX problema principală, in opinia protoiereului Vladislav Ţapin, a constituit-o chestiunea Basarabiei, pe care Patriarhia Moscovei a considerat-o şi o consideră ca făcand parte din teritoriul său canonic. In acest sens, includerea Arhiepiscopiei Basarabiei in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane in 1918 a fost calificată de patriarhul Tihon ca un act unilateral, ce contravine spiritului canoanelor şi cutumelor juridice ale Bisericii Ortodoxe, in cele două scrisori adresate in octombrie 1918 mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Pimen, preşedintele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Cum Biserica Ortodoxă Romană nu a dat curs cererii patriarhului rus de a nu include Eparhia Chişinăului in componenţa sa, şi a numit ca mitropolit al Basarabiei pe arhimandritul Gurie (Grosu), autorităţile ecleziastice ruse l-au suspendat din preoţie pe acesta din urmă. Protoiereul Vladislav Ţapin elogiază insă activitatea din timpul celui de-al doilea Război Mondial a autorităţilor ecleziastice romane din Transnistria, in special a episcopului Visarion (Puiu), care practic a restabilit aici viaţa bisericească distrusă in cei peste 20 de ani de dominaţie bolşevică. Un punct in plus ii dă Ţapin vlădicii Visarion pentru atitudinea sa binevoitoare faţă de populaţia de etnie rusă şi ucrainiană din această regiune.
In ce priveşte relaţiile postbelice dintre cele două biserici, autorul rezervă prea puţin spaţiu, rezumandu-se la relatări laconice şi generale privind vizitele reciproce ale reprezentanţilor acestora şi participarea comună la mişcarea pentru pace sau la mişcarea ecumenică. O atenţie mai mare este acordată raporturilor dintre cele două biserici după 1990, cand se redeschide problema Mitropoliei Basarabiei, Ţapin exprimand punctul de vedere al Bisericii Ruse, in sensul că Biserica Ortodoxă din Basarabia este parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse, insă manifestă inţelegere faţă de dorinţele ortodocşilor de etnie romană de a depinde de Patriarhia Romană. Soluţia acestei probleme, in opinia lui Ţapin, se poate obţine numai pe calea tratativelor dintre cele două biserici surori.
Evident, problemele pe care le dezbate lucrarea protoiereului Vladislav Ţapin sunt mult mai multe. Noi am incercat să sintetizăm, pe cat posibil, problematica vastei sale lucrări şi să prezentăm cele mai importante aspecte atinse de acesta. Ca o concluzie generală ce se poate desprinde in urma lecturii lucrării sus-menţionate, putem spune că ea a fost scrisă echilibrat, dar de pe poziţiile Bisericii Ortodoxe Ruse, autorul respectand bunul simţ cerut unui om de ştiinţă, şi evitand pe cat posibil acuzele, etichetările, invectivele, preferand de cele mai multe ori să lase cuvantul documentelor, participanţilor ori martorilor oculari la evenimentele prezentate.
Categorie: Articolele mele | Adaugat de: parohul (07.03.2010)
Vizualizari: 655 | Raging: 0.0/0
Total comentarii : 0
Doar utilizatorii inregistrati pot comenta
[ Inregistrare | Login ]

+ HRAMUL BISERICII

.

Cautare

PAGINI

PRIMA PIATRA

RUGACIUNEA SFINTA+

ARHIVA VIDEO

arhiva materiale

ARHIVA

PREDICI

RUGACIUNI VIDEO

BANERELE NOASTRE

   

PRIETENII SITE-LUI

 moldova-crestina3 
Logos.md Teologie.net 
Personalitati basarabeneBiserica Ortodoxa din Moldova 
Teologie.mdortodoxia.md
  Официальный сайт Русской Православной Церкви / Патриархия.ru